După obositoarea urcare pe Kebnekaise (2096 m, cel mai înalt vârf al Suediei) urmează un somn adânc, dar scurt la cabana Kebnekaise Fjallstation (aprox. 680 m altitudine). Trezirea este matinală, pentru putea prinde primele curse ale elicopterului care ne va aduce la parcarea din Nikkaluokta unde aveam lăsată mașina.

Următorul obiectiv, vârful Halti (1324 m), cel mai înalt vârf al Finlandei. De fapt, aici este vorba de o frumoasă poveste corelată cu istoria și oamenii acelor locuri. Cel mai înalt vârf, în întregime în Finlanda, este Ridnitšohkka (1317 m), vârf aflat la aprox. 50 km de Saana, o stațiune situată în regiunea Kilpisjärvi. Se poate ajunge de la Saana la vârf pentru o potecă amenajată (pentru celebrul Nordic Walking) care face parte din Traseul Arctic. Acest traseu durează câteva zile și include înnoptări în cabane. De asemenea, această variantă poate fi făcută și cu elicopterul, dar costurile sunt foarte mari.

Până prin secolul al XVIII-lea, Finlanda făcea parte din Regatul Suediei, iar Norvegia din cel al Danemarcei. În anul 1734 cele două țări stabilesc granițele pe baza unor repere naturale. Ulterior, comisiile internaționale de delimitare au construit repere (borne) la 10-20 km una de alta, iar granița a fost considerată linia dreaptă care unea aceste borne. Practic, muntele Halti, considerat muntele sfânt al laponilor nativi, a fost împărțit în două părți. De-a lungul celui de-al XIX-lea secol, Finlanda devine Mare Ducat autonom, dar în cadrul Imperiului Rus. După Revoluția Rusă din anul 1917, Finlanda își obține Independența. În anul 2015, un grup de activiști din Norvegia face demersuri civice către guvernul norvegian pentru a ceda vecinilor finlandezi (cadou, în pragul Centenarului Independenței!) o suprafață de 0,015 kmp care să includă vârful Halti 1 (1365 m) și/sau Halti 2 (cunoscut și ca Haldisohkka – 1324 m), aflat pe aceeași culme. Fiind aflat pe graniță, vârful este mai ușor de atacat prin Norvegia.

Drept pentru care, echipa montaniarzilor dâmbovițeni pleacă spre Norvegia, mergând spre unul din marile fiorduri ale acestei impresionante țări, în direcția Narvik. Pe undeva, pe traseu, oprim la Setermoen la un centru Sami pentru a vedea o uriașă diversitate de lucruri originale ale comunității Sami, o populație de aprox. 35.000 de localnici care trăiesc exclusiv în Laponia, denumire dată unei vaste regiuni transnaționale care cuprinde zone din Norvegia, Suedia, Finlanda. Cazarea se face la un camping la Samuelsberg, la capătul terminal al unui fiord, prilej pentru unii dintre noi de a face o baie și în această zonă. După binemeritata cină, trecem la culcare fiindcă, a doua zi, la 6 dimineața, dăm trezirea pentru a pleca spre zona montană. De la Birtavarre intrăm efectiv pe drumuri de munte, înguste, mărginite de abrupuri de pe care cad uriașe cascade. Noroc cu mașina închiriată, un SUV puternic care ne duce spre zona de parcare. Din când în când, pâlcuri de oi, cu foarte mulți miei, ne blochează accesul. După vreo oră de urcare auto, ajungem la parcarea de la Lacul Guolasjávri (750 m) și lăsăm mașina. Nimerim într-un moment greu, cu frig, cu viscol și ne înbrăcăm cu echipamentul de iarnă, adică inclusiv cu mănuși și fes. Traseul este prin interiorul unui uriaș țarc, a unei amenajări pentru reni, dar, din cauza grabei și a vremii, pierdem, pentru vreo 30 de minute, intrarea.  Prima parte a urcării este deosebit de abruptă. Pentru cunoscători, o zonă gen Retezat (de la Zănoaga spre Bucura), dar la o scară muult mai mare. Nu există decât niște marcaje vechi (puncte colorate pe pietre) și momâi, dar în imensitatea pantei sunt greu de găsit. Noroc că, la urcare, ne-a depășit un tânăr cu fiica lui de 10 ani și că i-am avut, ca repere, o perioadă. Traseul are, teoretic, 6 kilometri, dar cu serpentinele de rigoare (obligatorii, pentru a merge în siguranță pe cascadele de pietre!) s-au adunat vreo 20 de kilometri (dus-întors), parcurși în aproximativ 12 ore. Vremea s-a îndreptat, nu a mai plouat, dar vântul a bătut constant pe pantele deschise, fără pic de vegetație (ne-am tot întrebat ce mămâncă renii, pe acolo…), fără niciun copac de adăpost! Golul alpin, lipsa de semnal pe platoul superior au generat multe pauze dedicate orientării în teren. Cu ochii pe ceas, dar și cu grija coborârii, seniorii se retrag. Din nou, “noua generație”  (George Murătoreanu și Nini Stan) a plecat mai în față, pentru tatonarea terenului și au găsit atât vîrful principal (1365 m), cât și pe cel secundar (1324 m). Bucurie, mândrie, fotografii cu simbolurile României, ale Universității Valahia din Târgoviște și cu gândurile spre cei dragi de acasă!

Un ultim vârf alpin, din proiectul TOP 28, a fost cucerit de echipa montaniarzilor dâmbovițeni! Punct ochit, punct lovit!

P.S. Mai urmează câteva vârfuri mai mici, simbolice, în țările baltice, Danemarca și Luxemburg.

Posta Nicolae

Președinte ACJP