În peregrinările lor, spre repere montane din țară sau din Europa, montaniarzii dâmbovițeni își stabilesc traseele prin zone cât mai inedite, pentru a îmbina pasiunea lor (expedițiile montane) cu călătoria prin zone geografice, istorice, culturale, cât mai bogate în repere simbolice.

La sfârșitul săptămânii trecute (17-19 iulie 2025), în drum spre munții Rila din Bulgaria, un nucleu al „dinozaurilor” dâmbovițeni a ales un traseu inedit care să includă și localitatea Calafat, din județul Dolj.

După cum se știe, în contextul Războiului ruso-turc din 1877-1878, în data de 4/16 aprilie 1877, România și Imperiul Rus, au semnat la București un Tratat care permitea trupelor rusești să traverseze teritoriul țării, în drum spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României. Chiar dacă, inițial, Rusia nu a fost de acord cu intrarea țării noastre în război, în România a fost declarată mobilizarea trupelor, iar peste 120.000 de ostași au fost masați de-a lungul Dunării pentru a apăra țara de un eventual atac al turcilor. În perioada aprilie – august 1877, sediul Marelui Cartier General al Armatei Române a fost în comuna Poiana Mare din județul Dolj. Imediat după mobilizare, s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării, iar cele mai amenințate puncte au fost considerate Calafatul și Bucureștiul. Acțiunile armatei țariste au început în iunie, când trupele ruse au traversat Dunărea, sub protecția flotilei românești (vedetele „România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul”, „Rândunica”). Armata rusă s-a concentrat pe atacul Plevnei, dar rezistența turcă a fost extrem de bine organizată. La propunerea Marelui Duce Nicolae al Rusiei, Principele Carol I preia conducerea trupelor rusești și românești din zona Plevna și, după grele lupte, cucerește redutele Grivița I, Grivița II, Rahova obligându-l pe Osman Pașa să capituleze și să se predea colonelului Mihai Cerchez.

Dar, armata turcă mai avea și alte redute, în zona Vidin-Smârdan. În zona Calafat, adică vizavi de Vidin, au fost construite, începând din 1876, zece baterii de artilerie, cu nume simbolice: Ștefan cel Mare, Elisabeta, Mircea, Basarabia, Mihai Bravu, Renașterea, Independența I, Independența II, Perseverența și Carol I. Pe 15 mai 1877, Principele Carol I a vizitat bateria care îi purta numele și a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului, strigând, cu voce tare, celebra replică: “Asta-i muzica ce-mi place!”. După a doua lovitură românească, turcii au răspuns tot cu foc de artilerie, iar duelul a durat aproximativ o oră.

După 9 ani, în 1886, Carol I, devenit, între timp, Rege al României, revine la Calafat și pune, pe cel mai înalt punct din oraș, piatra de temelie a unui monument dedicat Războiului de Independență. Ulterior, Familia Regală a României a revenit la Calafat pe 28 aprilie 1904 și a dezvelit un stâlp de piatră pe care scria: „15 maiu 1877. Aici a căzut primul obuz dușman înaintea principelui Carol I, domnitorul țării”. Monumentul inițial, placat cu trei plăci de marmură și având, în vârf, un vultur uriaș, a fost mutat în 1977, de către autoritățile vremii, într-un parc, aflat undeva mai jos, spre faleza Dunării. Tunurile inițiale, folosite în Războiul de Independență, au fost luate, în 1917, de soldați germani, iar actualele tunuri sunt mai noi, de fabricație Krupp Essen. Comparând fotografia inițială, din 1886 cu una actuală, vedem că tunurile nu mai au nici aceeași direcție…

În același părculeț de pe faleza Dunării, acum câteva decenii a apărut și o statuie nouă, și ea având o istorie frumoasă, puțin cunoscută. După ce Serbia a declarat război turcilor (20 iunie 1876), s-au răsculat (pe 29 iunie 1876) și românii timoceni, mișcarea cuprinzând 14 sate românești și 4 bulgărești, între Vidin și Timoc. Turcii au înăbușit cu cruzime răscoala, iar peste 15.000 de locuitori s-au refugiat în Serbia și România. În timpul bătăliilor duse, la sud de Dunăre în războiul din 1877-1878, armata română a fost sprijinită de batalioane de voluntari formate din tineri timoceni. În rândul acestor voluntari au fost și copii, fiind semnalate 37 de fete care distribuiau românilor hrană, muniție sau acordau ajutor sanitar. Una din fetele din acest grup, Marița (având 14 ani) a fost răpusă de gloanțele turcilor în timp ce ducea o doniță cu apă…În amintirea ei, în 1905, românii de la sud de Dunăre, au ridicat o statuie de bronz lângă Cimitirul eroilor români de la Smârdan. Monumentul a fost distrus, prin dinamitare, în anul 1913 (altă variantă, 1917), iar autoritățile locale nu au fost de acord, ulterior, cu refacerea lui. În urma inițiativei private a românilor din Timoc, un artist vasluian a făcut, din piatră, o nouă statuie, care a fost dezvelită în anul 2001 la Calafat. Pe o placă de marmură este scrisă următoarea inscripție: “In memoriam Marița, fata vlahă împușcată de turci la Smârdan în timp ce ducea apă soldaților români – 1877”.

Locuri simbolice, monumente simbolice care amintesc de grelele lupte duse pentru Independența țării, pentru construirea României moderne.

Noi, peregrinii dâmbovițeni, am depus un simbolic buchețel de flori la statuia copilei Marița și am adus un mic omagiu arborând tricolorul drag nouă, la fiecare din monumentele vizitate.

Eroi au fost, Eroi sunt încă!

A consemnat,

Nicolae Posta, Vicepreședinte Cultul Eroilor Dâmbovița