Citesc și recitesc gânduri și trăiri, este vis și realitate poezia care-i trăită, e însăși povestea poetei Alexandra Rusu-Busuioc, o destăinuire a Sinelui pentru Sine. În desenul minții „Ridurile cuvintelor trec mute prin clepsidră,/ Tatuează silabele absente de pe piramidă,//, totul este culoare, o splendidă dorință a Eului din sufletul cuvântului. „Să sper aș vrea, că numai o singură noapte,/ E pierdută prin bezna flămândă de șoapte,// dorințe și dor, iubirea metaforei este mai presus de timpul prezent, de verbul a fi în jocul vieții.

Poezia scrisă de Alexandra Rusu-Busuioc este încărcată de sens, esența versului este plină de farmec, un balsam pentru suflet, un cadou pentru cei care citesc pe nerăsuflate opera scrisă cu talent și pasiune de ființa născută să iubească cuvântul. „Te-ai născut cu versu-n priviri,/ Și filosofia cuvântului în gânduri,/ Valurile timpului spuma ți-au dus,/ Pe altarul veșniciei, acolo, sus.//”, iată ce magice gânduri ne transmite autoarea acestui divin volum de versuri.

„Când pleacă cocorii…” e un titlu de rămas bun al unui anotimp, de bun venit al celuilalt, e o trecere a cuvântului care se ține de cuvânt, e vocea poetei de o rară sensibilitate, impecabil talent al profesorului de limba română. Poezia sa este una de atitudine, de dor, de iubire, de revoltă, adeseori un strigăt, o chemare: „ Cine suntem, Doamne, spune, cine,/ Lung e drumul Tău, dar mergem unde?/ Suntem duși de funie de niște netoți,/ Spre unde, și ce va fi cu noi, ăștia toți?//.

Tematica abordată de Alexandra Rusu-Busuioc este diversă, de la codru la iubire, de la floare la culoare, de la Eul său la bucuria lectorului, un joc inteligent, o trecere care face să nu fie monotonie, totul este divers, un carusel de metafore, o lume a frumosului, o partitură, o splendidă melodie: „Vreau să răsune un cântec vesel la acordeon,/ Notele să-și desfacă aripile și să mă poarte/ Peste mansarda solitară și vieții să-i dea alt ton,/ Iar lacrima apusului să-mi zboare hăt departe.//

Din călimara sufletului se alimentează penița miraculoasă, ea trece peste ani și merge mai departe, tot mai departe, într-un alt timp, într-un nou registru al creației literare, un salt într-o altă vreme devenită trecut, spre o alta care va deveni viitor: „Când clopotul glasul își va drege,/ Ultimul clinchet de An să răsune,/ Va trece hotarul un nou mândru rege,/ Prin respirația lumii și rugăciune.//

Dorul și dragostea, gândul, nemurirea, toate sunt necuvinte atunci când nu există iubirea, Alexandra Rusu-Busuioc e chemarea cuvântului, Ea este însăși poezia, versul care-ți săgetează sufletul și te trezește la realitate, o realitate vie, o metaforă, o imensă bucurie: „Fierbe dorința să te întâlnesc la colț de an,/ Să-ți alint tâmpla și dorul rămas orfan,/ Din crengi verzi de brad cărare să-i fac/ Spre buzele nostalgice ce ard în iatac.//

Parcurg cărările anotimpurilor alături de autoarea unei realități, totul este viu, citesc cu sufletul la gură fiecare poem și mă regăsesc în sărbători, în timpul trăit la masa festivă a vieții, versurile sunt originale, totul este o operă de artă, o cărare care duce spre drumul pavat cu lauri, e o lecție a cuvântului care curge ca un izvor din muntele metaforei: „Pragul casei de Crăciun e putred de lacrimi,/ Cu colindătorii colindând la geamul înghețat de patimi./ Lumânarea durerii se stinge și chipurile voastre de dor,/ Se pierd printre florile raiului și în brațele bunului Mântuitor.//

Poezia superbului volum „Când pleacă cocorii…” este o sărbătoare, o magie în versuri sfinte, un imn al credinței, o rugă către Divinitate, un concert din Gala de Excelență a trecerii noastre prin ani: „Deschide ușa în astă seară, dragă creștine,/ Colindătorii să intre cu Steaua în casă la tine./ Să-ți aducă făclia Sfântă din Raiul luminos/ Și-n suflet bucuria despre venirea lui Iisus Hristos.//

Alexandra Rusu-Busuioc e un poet care-și cântă copilăria, satul, amintirile, sărbătorile, credința în Cel de Sus, e de o sensibilitate aparte, e un solfegiu dintr-un spectacol al vieții, e o partitură care nu poate fi egalată, e un patriot care-și strigă crezul, e o enciclopedie a vieții trăite într-o lume ca nelumea: „Apele Prutului în spuma de sânge la mal se opresc,/ Glasurile străbunilor din pământ se răzvrătesc,/

Sârma ghimpată să dispară dintre, noi, frați,/ Să fie o istorie, o singură Dacie între Carpați.//

Patriotismul autoarei acestui spectaculos volum este ridicat pe cele mai semețe culmi, e o chemare a sângelui, e precum nașterea unui prunc, e primul său strigăt la viață, e un salut către cei care vor să vadă, e o chemare către cei care vor să audă, e o inscripție pe o piatră, piatra temeliei milenare: „E ziua Ta, minunata mea, frumoasă țară,/ Îmbracă-ți podoabele doinelor și a duiosului folclor./ E ziua Ta! Te vom omagia, glorioasa mea dragă,/ Cu simfonia cascadelor din munți și murmur de izvor.//

Poeta doinește în vers, e o doină care curge din minte spre suflet, dinspre timp spre trup, dinspre cuvânt spre vers, dinspre vers spre poem, e o curgere care mângâie metafora, e un pas lângă pas, e un vals al anotimpurilor, e o elegie a Sinelui: „O boare de vânt,/ S-a furișat în gând,/ Fredonând ușor,

O doină de dor./ S-a pitit pe-o ureche,/ Cu foșnetul pereche,/ Doina și dorul,/ Să-mi toarcă fiorul.//

Anotimpurile sunt o temă esențială a poeziei scrise de Alexandra Rusu-Busuioc, nostalgia toamnei este prezentă în cerdacul cuvântului, dragostea este fără de egal, metafora trăiește iubirea, un cocor este prezent în decorul versurilor, e o splendoare să citești gândurile albastre ale autoarei din timpul care-i răspunde prezent: „Un cocor din înalt cu glas îmbătrânit,/ Îi strigă toamnei că rău a înnebunit,/ Că are atâtea toamne amare în spate,/ Și depărtatul nu-l mai poate străbate.//

Nici iubirea nu trece neobservată în volumul „Când pleacă cocorii…”, iubirea are întrebări, are răspunsuri, are ceva care place, are metafore, are suflet, are suflul din Sine, are tot ce trebuie ca un poem să fie atât de frumos: „Știi, iubite…/ Azi te-am visat prin stacojiii zori,/ Prin îngândurata rouă cum cobori,/ Pe scările mugurilor din amintiri,/ Tandru, c-un braț de purpuri trandafiri.//

Dorul, nici el nu poate sta deoparte în poezie, el este invocat, chemat, potolit sau nu, el este stăpânul nostru al celor care citim și scriem, al celor care iubim să fim ceea ce suntem, cuvânt, vers, poem, așa cum ne spune poeta timpului nostru: „Suspină și dorul de tată,/ Cu dragoste de părinte curată,/

Ambii îi sunt veșnicii părinți,/ Slăviți să fie printre sfinți./ Dorul lăcrimează dor în prag,/ Ar întoarce ani înapoi cu drag,/ Și visele de toamne furate,/ Să le trăiască-n clipele uitate.//

Menirea profesorului Alexandra Rusu-Busuioc este de a scrie, de a transmite dragostea pentru literatură celor cărora le-a împărtășit din dragostea cuvântului, Ea este bucurie, este un cântec al metaforei, ea este poemul care se citește pe nerăsuflate: „În bănci cuminți să fim, să facem bună carte,/ I-a reușit profesorului, pe bună dreptate./ Să-ți ningă anii cu sănătate, cu fulg curat,/ Dragă profesor, noi discipolii nu te-am uitat!//

Patriotism și iubire, iubire și cânt, poezia îi este nota muzicală a sufletului, îi este hrana din fiecare zi, poate scrie cum vorbește, vorbește cum scrie, cursivitatea gândului este în vers, versul este în poezie, totul este un mănunchi de frumos, de verde viu, de împlinire: „Iubite…/ Îți scriam pe o coală îngălbenită de hârtie,/ Cu anii îngrămădiți la hotar pe o punte târzie,/ Amurgul întunecă cerul și cârduri de cocori,/ Își iau zborul ca și visele noastre ruginite de dor.//

Nostalgia e prezentă lângă melancolie, ca poet treci prin multiple stări, asta se întâmplă și cu profesoara de limba română, cuvântul este totul, este nota maximă pe care o primește un învățăcel, este rezultatul a ceea ce ești în lumea ta: „Vânt prin câmpie,/ Cuvinte adie,/ Prin raze de soare,/ Prin poetice vocabulare,/ Oaze de metafore,/ Fără abatere/ De la cuvântul sfânt,/ Legătura – Cer și Pământ.//

Alexandra Rusu-Busuioc scrie necontenit despre anotimpuri, toamna este anotimpul preferat, sau poate cântat, Ea este un poet romantic, unul care iubește și spune, nu lasă ceva să fie neînțeles, claritatea din vers predomină scrierile Domnie Sale, este un crez, Ea „cântă” limba română, e marea ei dragoste, e cuvântul care bucură: „Pentru limba noastră românească/ Mai încearcă florile să înflorească,/ Să-mpletim cununi din floare albastră,/ Pentru limba, pentru limba noastră.//

Întrebări care așteaptă răspunsuri, poeme care așteaptă să fie citite, e o lungă poveste, e o carte peste care nu se poate trece fără a fi citită, e un autentic carusel al vieții, e o simfonie a toamnei, a primăverii renăscute, a verilor veri, a iernilor ierni, a poemului poem, a Eului Eu, a poetului poet, a unui valoros poet, Ea este Alexandra Rusu-Busuioc: „Am să te aștept…/ în primăvară pe coasta roșie a apusului,/ Unde zâmbetul se topește-n zări de foc,/ Să ne pierdem în privirea trează-a ochiului,/

Și-n idila scrisă pe semințe verzi de busuioc.//

Nici viața nu a „scăpat necântată”, frumusețea ei este aici, în poem, în vers, în seară și-n zi, într-o lume a mea, a ta, a Sinelui dinspre Sine, a Binelui dinspre Bine, a poeziei dinspre azi spre mâine, dinspre Colțul de Cer înspre Infinit: „Am terminat să tot urcăm treptele vieții,/ Ni s-au topit aripile spre urcușul mult râvnit,/ Am tot urcat vertiginos pe fruntea tinereții,/ Acum ne rămâne să zidim culori de infinit.//

Speranța e prezentă, poezia de dragoste trăiește timpul actual, Ea nu este departe, ea se regăsește în poeme, în chemare, în serile pline de dor, de melancolie, de tristețe, de lacrima ce nu-și găsește locul: „Sunt ecoul ce sparge în cioburi clipa înserării,/ Strigăt al sufletului ce suspină la colțul scării,/ Strigă din rărunchi la luna mută din surdină,/ Setos de dragostea oarbă din privirea-ți divină.//

În clipa amintirilor șoșotește renașterea primăverii, e o splendidă simfonie, un aranjament muzical al lunii Mai, e o capodoperă a culorilor și florilor, o minunăție: „De pe-un deal curge la vale,/ Mai în floare de salcâm,/ Nici o durere nu mă doare,/ Doar clipa timpului ce n-o trăim./ Și trece primăvara-clipă,/

Mai în floare de iubit;/ Ce frumos când se-naripă,/ Iubiri din frumosul nebănuit.//

Poezia de dragoste e la loc de cinste în volumul „Când pleacă cocorii…”, chemarea cuvântului este un ecou al inimii, o partitură a cântecului de dragoste, e întoarcerea cocorilor spre casă, e ceva de vis în poem, e o liniște desăvârșită: „Ascunde-mă în ochii culorilor de curcubeu,/ să fiu apogeul dragostei numai eu./ Ascunde-mă/ în poala bujorului roșu din grădină,/ să-ți fiu fiorul misterios din surdină.//

Alexandra Rusu-Busuioc scrie fericirea, o scrie în metafore, o scrie prin iubirea pentru cuvânt, prin felul ei de a iubi iubirea, de a fi verbul ei, de a o trăi, de a fi pur și simplu eroul ei: „Ce o fi fericirea, adesea mă întreb,/ Poate-i un cânt vechi, poate-i un verb,/ O ploaie cuminte-n asfințit de iubiri/

Sfințită cu balsam de trandafiri?//

Femeia este prezentă în poemele autoarei, mama e acolo la loc de cinste, totul este un balsam al sufletului: „Femeie,/ ești doina lumii durută de dorul nestins,/ Trăită, doinită, legănată de primăveri de vis./ Ești poemul încrustat în prefața cărții,/ În versuri divine te înveșnicesc în ode poeții.//

Alexandra Rusu-Busuioc, un nume, un poet al timpului meu, o poezie de suflet, o chemare către alte suflete, un OM care iubește să scrie, scrie să iubească, asta știe să facă și o face minunat. „Când pleacă cocorii…”, o carte de excepție, a unei poete de excepție: „Ți-am mai sădit în ochii tăi un câmp de maci,/ Să-mi urmărești privirea c-un zâmbet, să nu taci,/ Să vorbești prin curcubeu și să alungi tristeți,/ Fericindu-mi clipa cu un sărut dulce-n dimineți.//

dr. jr. Vali NIȚU

redactor-șef Impact

http://www.impactdb.ro/